Copilul are sau nu are autism? Cine pune diagnosticul?

Diagnosticul de autism este unul foarte serios, cu implicatii majore in viata unei familii unde un copil este suspectat de comportament si dezvoltare atipica.

Din pacate nu exista teste medicale sau analize care sa ateste prezenta sau absenta acestei tulburari, iar diagnosticul se pune strict pe baza observarii si evaluarii comportamentului copilului.

Copilul este evaluat in cabinet, unde se va urmari relatia lui cu familia sa, cu specialistul, cu alti copii, este evaluat jocul si imitatia, modalitatea in care copilul se joaca solitar sau cu familia sa, cu sau fara jucarii, limbajul si comunicarea, initierea si raspunsul copilului la actiunile celor din jur, etc.

Experienta specialistului este esentiala in stabilirea diagnosticului corect.

Orice medic sau psiholog cu experienta in lucrul cu copii/persoane cu autism nu va evalua superficial copilul si va lua in considerare ingrijorarile parintilor.

Mitul copilului cu autism care sta trist intr-un colt este de mult depasit, si orice specialist stie sa evalueze atent comportamentul unui copil.

Copiii cu autism pot fi veseli, agitati sau linistiti, iubareti sau linistiti, in bratele parintilor sau nu, stand linistiti pe scaun sau jucandu-se pe jos, veseli in preajma copiilor sau retinuti etc. Insa intotdeauna ei prezinta tulburari de limbaj si comunicare, dificultati in interactiona (nu stiu ce sa faca in prezenta altor copii, desi se pot bucura de prezenta acestora, si pot sa se si alerge impreuna), prezinta comportamente atipice si autostimulari, si alte comportamente neadecvate (flutura manutele, baga obiecte in gurita, urmaresc razele si luminile intr-un mod atipic, repeta ce spun alte persoane, nu raspund la intrebari, se opun daca vrei sa le arati ceva intr-o carte – ori inchid cartea, ori se uita singuri, nu-i poti invata cunostinte si deprinderi noi, au facut progrese anterior intr-o anumita arie si le-au pierdut, sunt selectivi in ceea ce priveste alimentatia, nu vorbesc cu cei din jur dar pot vorbi singuri, nu raspund la nume, nu raspund la cerintele adultului, fac anumite cand vor dar niciodata la cererea unei alte persoane, nu invata spontan sa arate cu degetul, fac crize inexplicabile de ras sau plans, etc.

Oricare dintre aceste aspecte sunt atent investigate de medicul sau psihologul copilului si abia apoi se pune un diagnostic.

Un specialist incepator sau unul care nu are experienta cu aceasta tulburare, poate fi usor indus in eroare de zambetul unui copil ori ca a privit cateva secunde terapeutul, sau de faptul ca acesta sta linistit in bratele mamei, si pe baza unei evaluari precare poate trimite acasa parintele dandu-i asigurari ca este bine este copilul. Desi niciun specialist cu experienta nu va ignora dificultatea copilului de a interctiona cu mama sa, protestele inexplicabile,ori faptul ca el nu imita, ca nu vorbeste, ca nu raspunde la nume sau ca nu stie sa se joace adecvat cu o jucarie.

Inainte de a merge la o evaluare, este recomandat ca parintele sa incerce sa afle care este experienta specialistului cu acest tip de tulburare.

Terapia inceputa devreme (inaintea varstei de 3 ani) sa o sansa reala copilului la o viata independenta, scurteaza timpul petrecut in terapie si remobilizeaza familia sa-si continue viata.

Acest articol a fost publicat intai pe blogul nostru, aici >>>