Episodul II - Dupa 6 luni...

Inceputul a fost dificil pentru Giulia. In fiecare zi avea sa invete lucruri noi, lucruri pe care nu le intelegea si de care nu credea ca are nevoie. A invatat sa raspunda la nume, sa se uite la cei care o strigau. A invatat sa arate obiectele din jur, jucariile, partile corpului, culorile, a invatat sa-si recunoasca parintii si pe cei apropiati.

Apoi a invatat sa imite miscari simple cu si fara obiecte, sa fie atenta la cei din jur si la ce fac acestia. Si a invatat incet, incet sa se joace cu jucariile, cu adultii si apoi cu copiii. In parc a invatat sa stea cu copiii si sa se joace cu ei, nu doar sa alerge fara sens de colo-colo. A inceput sa-I placa sa picteze, sa lipeasca, sa insire margele, sa danseze.

Cel mai greu a fost pentru Giulia sa invete sa comunice si apoi sa vorbeasca. A inceput cu sistemul PECS, sistem in care copilul ofera o imagine atunci cand doreste ceva.  A inceput sa ofere cardurile, apoi sa le insoteasca de cuvinte, apoi a renuntat la cardurile PECS. Invatase sa imite sunete, silabe, cuvinte si, dupa 6 luni de la inceperea terapiei, Giulia a inceput sa foloseasca cuvintele in mod functional. Ii place la Centrul AITA, si uneori plange la plecare, sau sambata dimineata cand nu pleaca la “gradinita”.

In septembrie 2011 Giulia déjà putea imita cuvinte, si uneori le folosea spontan, devenise sociabila, interesata de copii si de jucarii, imita, intelegea limbajul celor din jur si devenise implicata si foarte cooperanta, iar bagajul ei de cunostiinte incepuse déjà sa semene cu cel al altor copii de varsta ei. De 6 luni ea lucreaza la AITA 3 ore pe zi, 5 zile pe saptamana (terapie comportamentala ABA, PECS, programe de socializare), si lucreaza in fiecare zi acasa cu parintii temele primite de la terapeuti, fie ca se refera la achizii cognitive, de limbaj, socializare sau comportament, mentinere, intretinere sau generalizare.

Martie 2011

La varsta de 2 ani si 2 luni Giulia a primit diagnosticul de Tulburare de Spectru Autist.

Desi arata ca orice copil de varsta ei, Giulia era totusi diferita… nu isi recunostea parintii, nu se ducea la mama si la tata cand acestia o chemau. Parintii nu se puteau juca cu ea, nu puteau sa ajunga pana la ea astfel incat sa o invete ceva. Numele Giulia nu insemna nimic pentru aceasta fetita frumoasa, nu reactiona in niciun fel atunci cand era strigata. Oricat de aproape ar fi fost cei din jur de ea, parintii sau copiii, Giulia nu privea in ochii lor.

Jucariile reprezentau simple obiecte pe care sa le arunce de colo colo, in schimb era cu adevarat interesata de niste cabluri pe care le tara dupa ea prin casa. Preocuparea ei constanta era de a escalada piese de mobilier, de a se urca pe scaune, pe rafturi, pe mese, pentru a ajunge cat mai sus. Lipsa oricarui simt al pericolului ii tinea pe parintii sai in permanenta alerta.

Singurul moment in care glasul Giuliei se facea auzit era atunci cand plangea sau tipa, iar motivele pentru care plangea erau nenumarate. Ele erau legate in special de neindeplinirea dorintelor ei imediat, pe loc. In rest, nu scotea niciun sunet spontan sau la cererea parintilor, oricat de mult s-ar fi straduit acestia sa o determine sa vorbeasca.

In ciuda dificultatii de a accepta diagnosticul, toate aceste manifestari ale copilului lor, care parca il indepartau de ei, i-au determinat pe parinti sa se mobilizeze rapid, la timp, si sa caute o solutie de interventie.

La 2 ani si 3 luni, Giulia a inceput terapia la Centrul AITA (in martie 2011).